VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE:APARIŢIA RAŢIUNII ŞI A LOGICII

VOLUNTAD DE PODER R

 

 

 

 

 

 

 

508.La început haos al reprezentărilor. Reprezentările care au fost reciproc compatibile s-au menţinut, majoritatea însă au dispărut – şi dispar în continuare.

 

509. Imperiul ereditar al dorinţelor din care a crescut logica: în fundal instinctul de turmă. Acceptarea cazurilor identice presupune un “suflet identic sieşi”. În scopul acordului şi al dominării.

 

510 . Despre apariţia logicii. Pornirea fundamentală de a uniformiza, de a percepe indistinct este modificată, ţinută în frâu de foloase şi pagube, de succes: se ajunge la o adaptare, la un grad optim în care a se poate satisface fără a nega în acelaşi timp viaţa şi fără a o pune în pericol. Acest întreg proces este cu totul adecvat celui exterior, mecanic (care este simbolul său), prin care, permanent, ceea ce plasma asimilează se omogenizează şi se integrează în formele şi ordinele acesteia.

 

511 . Indentitate ş i asemănare.

 

1 ) Organul mai rudimentar percepe multe identităţi aparente;

 

2) Spiritul vrea identitate, respectiv vrea să subsumeze o impresie senzorială Într-o serie existentă deja; aşa după cum corpul asim ilează anorganicul.

Despre înţelesul logicii: Voinţa de iden titate este voinţa de pu tere – credinţa că un lucru este aşa şi pe dincolo (esenţa judecăţii), este consecinţa unei voinţe potrivit căreia el trebuie să fie pe cât posibil identic .

 

512 . Logica este legată de următ area condiţie: s ă presupunem că există cazuri iden tice. Intr-adevăr, pentru a gândi şi deduce logic, trebuie să ne imaginăm mai Întâi că această condiţie a fost îndeplinită. Aceasta Înseamnă: voinţa de adevăr logic se poate realiza abia după ce a fost acceptată o falsificare principială a Întregului real. De unde rezultă că aici domneşte un instinct capabil de ambele mij loace: mai Întâi de falsificare şi apoi de impunere ‘ a punctului său de vedere: logica n u provine din voinţa de adevăr.

 

513. Forţa inventivă care a născocit categoriile a lucrat În serviciul nevoii, respectiv al siguranţei , al priceperii rapide pe baza semnelor şi a sunetelor, a mij loacelor de prescurtare: – nu este vorba despre adevăruri metafizice în cazul conceptelor “substanţă”, “subiect”, “obiect”, “fiinţă”, “devenire”. Cei puternici au fost aceia care au !acut o lege dinnumele lucrurilor, iar printre ei, cei mai mari artişti ai abstractizării au creat categoriile.

 

514. o morală, un mod de viaţă verificat şi dem onstrat printr-o îndelungată experienţă şi examinare se ridică în cele din urmă la conştiinţă ca lege, ca un fapt dominan t . . . Şi astfel i se integrează întreaga grupă a valorilor şi a stărilor înrudite: ea devine venerabilă, inatacabilă, sacră, adevărată; dezvoltarea ei se caracterizează prin faptul că originile ei sunt uitate . . . Acesta este un semn că, de acum, ea este stăpânul . . .

 

Exact acelaşi lucru s-ar putea să se fi întâmplat şi cu categoriile raţiunii: acestea s-ar putea să se fi confirmat printr-o relativă utilitate de-a lungul a numeroase încercări şi căutări . . . S-a ajuns la un punct în care ele au fost reunite şi conştientizate ca întreg – şi în care ele au fost poruncite, adică au acţionat ca porun ci. Din acest moment ele au fost privite ca fiind a priori, ca fiind dincolo de experienţă, ca irefutabile. Şi totuşi, poate că ele nu exprimă nimic altceva decât o anumită finalitate a rasei şi a genului, – doar utilitatea lor este “adevărul” lor -.

 

 

515. Nu “a cunoaşte”, ci a schematiza – a impune haosului regularitatea şi formele necesare nevoii noastre practice. În constituirea raţiunii, a logicii, a categorii lor, determinantă a fost nevoia: nevoia nu “de a cunoaşte”, ci de a subsuma, de a schematiza în scopul acordului şi al anticipării . . . (Adaptarea, născocirea unor asemănări, a unei indentităţi, – acelaşi proces pe care-l traversează orice impresie senzorială – reprezintă dezvoltarea raţiunii ! ) Aici nu a intervenit nici o “idee” preexistentă, ci utilitatea potnvIt CareIa, doar atunci când privim lucrurile în mare, omiţând deosebirile, acestea devin pentru noi evaluabile şi maniabile . . . In interiorul raţiunii, fina litatea este un efect, iar nu o cauză: în cazul oricărei alte forme de raţiune – pentru care există mereu predispoziţii – viaţa eşuează, lucrurile nu mai pot fi cuprinse cu vederea în totalitatea lor, devin prea inegale -.

 

Categoriile sunt “adevăruri” doar în sensul că ele reprezintă o condiţie vitală pentru noi : aşa după cum spaţiul euclidian este un asemenea “adevăr” condiţionat. (La drept vorbind, întrucât nimeni nu va putea demonstra necesitatea ca tocmai oamenii să existe, atât raţiunea, cât şi spaţiul euclidian sunt simple idiosincrasii, printre multe altele, aleunei anumite specii animale . . . )

 

Constrângerea subiectivă de a nu te putea contrazice aici este o constrângere biologică: instinctul utilităţii de a raţiona aşa cum raţionăm este înscris în corpu nostru, noi sun tem aproape în întregime acest instinct . . . Insă ce naivitate să scoţi de aici un argument pentru faptul că noi am deţine “adevăruri în sine” ! . . . A-nu-te-putea-contrazice dovedeşte o incapacitate, nu un “adevăr”.

 

 

 

 

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 42 times, 1 visits today)