VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE: JUDECATA. ADEVĂRAT – FALS

VOLUNTAD DE PODER R

 

 

 

 

 

 

530 . Prejudecata teologică la Kant, dogmatismul său inconştient, perspectiva lui morali stă ca dominante, orientative, imperative.cum este posibil faptul cunoaşterii ? Este, în genere, cunoaşterea un fapt? Ce este cunoaşterea? Dacă noi nu ştim ce este cunoaşterea, ne este imposibil să răspundem la întrebarea dacă există cunoaştere.

– Foarte frumos ! Însă dacă eu nu “ştiu” dej a dacă există cunoaştere, dacă poate să existe, nu pot să pun, în mod rezonabil, întrebarea “ce este cunoaşterea”. Kant crede în faptul cunoaşterii: ceea ce vrea el este o naivitate : cunoaşterea cunoaşterii”Cunoaşterea este judecată! ” Însă judecata este credinţa că un lucru este aşa şi pe dincolo ! Iar nu cunoaşterea!

 

“Orice cunoaştere constă în judecăţi sintetice” având caracterul valabilităţii universale (obiectul se comportă în toate cazurile aşa şi nu altfel) şi caracterul necesităţii (opusul celor asertate nu poate avea loc) .

 

Legitim itatea credinţei în cunoaştere este presupusă: aşa după cum se presupune legitimitatea sentimentului în judecăţile morale. Aici ontologia morală reprezintă prejudecata dom inantă.

 

Prin urmare concluzia este :

1 ) există aserţiuni pe care le socotim necesare şi valabile

în mod universal;

2) caracterul necesităţii şi al valabilităţii universale nu

poate să provină din experienţă;

3) prin urmare el trebuie să se întemeieze prin altceva

decât experienţa şi să aibă o altă sursă a cunoaşterii !

 

(Kant conchide 1 ) există aserţiuni ce sunt valabile doar cu o anumită condiţie; 2) această condiţie este ca ele să nu provină din experienţă, ci din raţiunea pură.) Deci : întrebarea este pe ce se în temeiază credinţa noastră în adevărul unor asemenea aserţiuni? Nu de unde provine cauza ei ! Însă apariţia unei credinţe, a unei convingeri puternice este o problemă psihologică: şi adeseori o experienţă foarte limitată şi restrânsă induce o asemenea credinţă ! El presupune deja nu numai că există ” data a posteriori “, dar şi că există data a priori, “anteriore experienţei”. Necesitatea şi valabilitatea universală nu pot fi date niciodată prin experienţă: însă de ce anume este clar că ele sunt prezente chiar şi în absenţa experienţei?

Nu există judecăţi individuale !

O judecată individuală nu este niciodată “adevărată”; nu este niciodată “cunoaştere”; abia prin corelaţie, pnn relaţionarea mai multor judecăţi rezultă o garanţieCe deosebeşte credinţa adevărată de cea falsă? Ce este cunoaşterea? El “ştie” acest lucru, şi asta este divin !

Necesitatea şi universalitatea nu pot fi date prin experienţă ! Prin urmare, independent de experienţă, an terior oricărei experienţe ! Acea judecată ce are loc a priori, prin urmare independent de orice experienţă, exclusiv prin raţiune, “o cunoaştere pură” !

 

“Principiile logicii, principiul identităţii şi al non-contradicţiei sunt cunoştinţe pure pentru că premerg oricărei experienţe” – Dar acestea nu sunt cunoştinţe ! Ci articole de credinţă regulativă.

 

Pentru a întemeia caracterul a priori (caracterul purraţional) al judecăţilor matematice, spaţiul trebuie conceput ca o formă a raţiunii pure.

 

Hume declarase: “nu există judecăţi sintetice a priori “. Kant spune: ba da! cele matematice ! Iar dacă există asemenea judecăţi, există poate şi metafizică, o cunoaştere a lucrurilor prin raţiune pură!

Matematica este posibilă în virtutea unor condiţii sub care metafizica nu e posibilă niciodată ! Orice cunoaştere umană este fie experienţă, fie matematică.

O judecată este sintetică: adică ea uneşte diferite reprezentări .

 

Ea este a priori: adică acea unire este una necesară şi valabilă în mod universal, care nu poate fi dată prin percepţia sensibilă, ci doar prin raţiunea pură.

 

Dacă urmează să existe judecăţi sintetice a priori, atunci raţiunea trebuie să fie în stare să unească: unirea este o formă. Raţiunea trebuie să posede capacitatea de a conferi formă.

 

531. A ctul de judecată este credinţa noastră cea mai veche , actul nostru cel mai obişnuit de a considera ceva dreptadevărat sau fals, o afinnare sau o negare, o certitudine că un lucru este aşa şi nu altfel, o credinţă că aici am “cunoscut” efectiv, – ce anume este crezut ca fiind adevărat în orice judecată?

Ce sunt predicatefe ? Noi nu am privit schimbările din interiorul nostru ca atare, ci drept un “în sine” ce ne este străin, pe care noi doar îl “percepem”: şi nici nu le-am detenninat ca fiind o întâmplare, ci ca fiind o fiinţă, un “atribut” – inventând o esenţă căreia ele îi aparţin, adică am detenninat efectul drept ceea ce acţionează, iar ceea ce acţionează drept fiinţare. Dar chiar şi în această fonnulare conceptul de “efect” este arbitrar: căci chiar despre acele schimbări ce au loc în noi şi despre care noi credem cu tărie că nu suntem cauzele lor, noi conchidem că ele trebuie să fie efecte: confonn concluziei “orice schimbare are un autor”; – însă această concluzie este deja mitologie : ea separă acţiunea de ceea ce acţionează. Atunci când spun: “fulgerul luminează”, eu am detenninat faptul luminării pe de-o parte ca activitate, iar pe de alta ca subiect: deci am presupus în cazul întâmplării o fiinţă care nu este identică întâmplării, ci mai degrabă rămâne, este, şi nu ” devine ” . – A detennina întâmplarea ca acţiune, iar efectul ca fiinţă: aceasta este dubla eroare sau interpretarea de care ne facem vinovaţi.

 

532 . Judecata – ea este credinţa că “aceasta şi aceasta sunt astfel”. Deci în judecată se ascunde recunoaşterea faptului de a fi întâlnit un “caz identic”: ea presupune, prin unnare, o comparaţie cu ajutorul memoriei. Judecata nu are capacitatea de a face ca un caz identic să pară actual. Mai degrabă, ea crede că percepe unul; ea funcţionează pornind de la premisa că există, în general, cazuri identice. ar, cum se numeşte acea funcţie ce trebuie să fie mult mai veche, să acţioneze dinainte, care identifică şi face asemănătoare cazuri neidentice? Cum se numeşte ce-a de-a doua, care pe temeiul acesteia prime etc . “Ceea ce determină senzaţii identice trebuie să fie identic” : dar cum se numeşte ceea ce uniformizează senzaţiile, ceea ce le “ia” ca fiind identice?

 

Nu ar putea să existe nici o judecată dacă, în prealabil, nu s-ar fi exercitat un fel de uniformizare a senzaţiilor: memoria este posibilă doar printr-o permanentă reliefare a ceea ce este dej a obişnuit şi a fost trăit. – Înainte de a se formula o judecată, procesul asim ilării trebuie să fi fost încheiat: deci şi aici trebuie să premeargă o activitate intelectuală ce nu atinge pragul conştiinţei, ca şi în cazul durerii ce urmează unei răniri . Probabil că oricărei funti organice îi corespunde un proces interior, deci o asimilare, o eliminare, o creştere etc.

 

Esenţial: a pomi de la corp şi a-l folosi drept fir conducător.

El este fenomenul mult mai bogat ce îngăduie o observaţie mai clară. Credinţa în corp este mai bine fixată decât credinţa în spirit.

“Oricât de mult am crede într-un lucru, aceasta nu constituie un criteriu al adevărului”. Dar ce este adevărul?

Poate o credinţă ce a devenit o condiţie vitală? Atunci, fireşte, in tensitatea ar fi un criteriu, de pildă în privinţa cauzalităţii.

 

533. Determinarea logică, claritatea drept criteriu al adevărului (” omne illud verum est, quod clare et distincte percipitur “, Descartes) ; astfel ipoteza mecanicistă despre lume devine oportună şi plauzibilă. Însă aceasta este o confuzie grosolană: precum sim plex sigillum veri. De unde ştim noi că adevăratul mod dea fi al lucrurilor stă în acest raport cu intelectul nostru? –

Nu ar putea fi şi altfel? Anume ca ipoteza ce îi oferă cel mai mult sentimentul puterii şi al siguranţei să fie cea preferată şi cea mai apreciată de el şi prin urmare declarată

ca fiind adevărată ? – Intelectul aşază facultatea şi capacitatea lui cea mai spontană şi mai puternică drept criteriu al valorii maxime, prin urmare a ceea ce este adevărat . . .

“Adevărat”: din perspectiva sentimentului -: ceea ce incită cel mai puternic sentimentul (” Eul”),’ din perspectiva gândirii -: ceea ce conferă; gândirii sentimentul cel mai pregnant de forţă; din perspectiva tactului, a vederii, a auzului -: acolo unde trebuie să te opui cu cea mai mare dârzenie.

Prin urmare, gradele cele mai înalte în cursul înfăptuirii sunt cele care induc credinţa în “adevărul” obiectului, adică în realitatea sa. Sentimentul forţei, al luptei, al împotrivirii ne convinge de faptul că aici există ceva faţă de care se manifestă o opoziţie.

 

534. Criteriul adevărului rezidă în amplificarea sentimentului de putere.

 

535. “AdevăruI” : acesta nu desemnează în cadrul modului meu de gândire neapărat o opoziţie faţă de eroare, ci, în cazurile principiale, doar o raportare reciprocă a diferitelor erori : bunăoară că una este mai veche, mai profundă decât cealaltă, poate chiar ineradicabilă în măsura în care o fiinţăorganică de genul nostru nu ar putea trăi fără ea; în timp ce alte erori nu ne tiranizează până-ntr-atât sub forma unor condiţii vitale, ci, mai degrabă, comparate cu astfel de “tirani”, pot fi înlăturate şi “respinse”.

O ipoteză ce nu poate fi respinsă – de ce ar trebui ea să fie deja “adevărată” din acest motiv? Această afirmaţie îi indignează poate pe logicienii care îşi determină limita proprie ca limită a lucrurilor: însă acestui optimism al logicienilor i-am declarat de mult război .

 

536 . Tot ceea ce este simplu este numai imaginar, nu este ” adevărat” . Însă ceea ce este real, ceea ce este adevărat nu este nici unitate şi nici nu poate fi redus la unitate.

 

537. Ce este adevărul ? – In ertia; ipoteza ce induce o satisfacţie: consum minim de energie intelectuală etc.

 

538 . Principiul întâi. Modul de gândire mai simplu învinge asupra celui mai dificil; – ca dogmă : simplex sigillum veri.- Dico: faptul că claritatea ar trebui să fie o dovadă în sprijinul adevărului este o pură copilărie . . .

Principiul al doilea. Teoria despre fiinţă, despre lucru, despre unităţile pure imuabile este de o sută de ori mai simplă decât teoria deven irii, a evoluţiei . . .

Principiul al treilea. Logica a fost concepută ca în lesnire : ca m ijloc de exprimare, – nu ca adevăr . . . M ai târziu ea a acţionat ca adevăr . . .

539. Parmenide a spus “nu putem gândi ceea ce nu este” ; – noi suntem acum la celălalt capăt şi spunem “ceea ce poate fi gândit trebuie să fie cu siguranţă o ficţiune”.

 

540. Există o mulţime de ochi . Şi sfinxul are ochi -: prin urmare există o mulţime de “adevăruri” şi deci nu există adevăr.

 

541 . Inscripţii pen tru u n ospiciu modern. “Necesităţile de gândire sunt necesităţi morale.”

Herbert Spencer “Piatra de încercare ultimă pentru adevărul unei propoziţii este imposibilitatea de a concepe negaţia lui.” Herbert Spencer

 

542 . În cazul în care caracterul existenţei ar urma să fie fals – ceea ce ar fi posibil în fond – ce ar mai fi adevărul, întregul nostru adevăr? . . O refalsificare fără scrupule a falsului? O potenţă superioară a falsului? . .

 

543 . Într-o lume ce este falsă în mod esenţial, veracitatea ar fi o tendinţă contrară naturii: o astfel de tendinţă ar putea avea un sens doar ca mij loc pentru o anumită po tenţă superioară a jalsităţii. Pentru ca o lume a ceea ce este adevărat, a fiinţării, să fi putut fi imaginată, trebuia creat mai întâi omul sincer (inclusiv faptul că un astfel de om se crede “sincer”) .

 

Simplu, transparent, lipsit de contradicţie internă, stabil rămânând identic sieşi, fără cută, fără voită, văI, formă: un astfel de om concepe, ca ” Dumnezeu “, o lume a fiinţei după chipul său.

Pentru ca veracitatea să fie posibilă, întreaga sferă a omului trebuie să fie foarte pură, restrânsă şi respectabilă: avantajul trebuie să fie, în toate privinţele, de partea celui sincer. – Minciuna, răutatea, prefăcătoria trebuie să producă mirare . . .

 

544. Creşterea gradului de ” sim ulare ” conform ordin ii ierarh ice ascendente a vieţuitoarelor. În lumea anorganică eapare să lipsească – Forţa împotriva forţei, absolut brutal -, în cea organică se naşte viclen ia; plantele, dej a, sunt maestre în ea. Individualităţile cele mai mari precum Cezar, Napoleon (cuvintele lui Stendhal despre el), de asemenea rasele superioare (italienii) , grecii (Odiseu); prefăcătoria’ sub mii de forme aparţine esenţei creşterii omului. Problema actorului . Idealul meu dionisiac . . . Optica tuturor funcţiilor organice, a tuturor instinctelor majore ale vieţii: forta ce vrea eroarea – inerentă oricărei forme de viată; erarea ca premisă însăşi a gândirii . Înainte de a se ‘ fi gândit trebuie să se fi dej a “plăsmuit”: remodelarea în scopul obţinerii cazurilor identice, a aparenţei identicului, este mai originară decât recunoaşterea iden ticului.

(Aluzia la cuvintele lui Stendhal are în vedere un fragment din cartea acestuia intitulată Vie de Napoleon. (Preface p. XV) pe care Ni etzsche şi l-a transcris într-un alt caiet şi pe ca-I redăm aic i : “Une croyance presque instinctive chez moi c ‘ est que toute homme puissant ment quand il parle et a plus forte rai son quand i l ecrit” . )

 

 

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 96 times, 1 visits today)