VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE: ÎMPOTRIVA CAUZALISMULUI

VOLUNTAD DE PODER R

 

 

 

 

 

 

545.Eu cred în spaţiul absolut ca substrat al forţei: aceasta limitează şi modelează. Timpul, etern. Însă, în sine, nu există nici spaţiu, nici timp. “Schimbările” sunt doar fenomene (sau pentru noi procese senzoriale) ; atunci când stabilim existenţa unei reveniri regulate a lor, noi nu am in temeiat nimic altceva decât faptul că întotdeauna lucrurile au stat aşa.

Sentimentul că, în cazul lui post hoc este vorba de un propter hoc, poate fi demontrat cu uşurinţă drept o neînţelegere; este comprehensibil. Insă fenomenele nu pot fi “cauze” !

 

546. Interpretarea unui fapt ca acţiune sau ca mraurire (- deci orice acţiune o înrâurire) spune: orice schimbare, orice transfonnare presupun atât un autor, cât şi pe un Altul în care are loc “schimbarea”.

 

547. Istoria psihologică a conceptului de ” subiect “. Corpul, lucrul, “întregul” pe care-l construieşte ochiul conduc la distincţia dintre o acţiune şi iniţiatorul ei; iniţiatorul, cauza acţiunii, conceput tot mai subtil, a !acut loc până la unnă “subiectului” .

 

548. Prostul nostru obicei de a lua un semn mnemotehnic, o fonnulă de prescurtare drept entitate şi, în cele din unnă, drept cauză, de pildă atunci când spunem despre fulger: “el străluceşte”. Sau chiar cuvinţelul “eu”. A determina o formă a perspectivei în actul vederii iarăşi drept cauză a vederii Însăşi: acesta a fost artificiul în inventarea “subiectului”, a “eului” !

 

549. “Subiect”, “obiect”, “predicat” – aceste distincţii s-au impus şi sunt acum aplicate ca scheme tuturor faptelor care ne apar. Falsa observaţie fundamentală este aceea că eu cred că sunt cel care face ceva, care suferă ceva, care “posedă” ceva, care “posedă” o calitate.

 

550 . În fiecare judecată se ascunde întreaga, deplina, profunda credinţă în subiect şi predicat sau în cauză şi effect (şi anume sub forma afirmaţi ei că orice efect este o acţiune şi că orice acţiune presupune un actant); iar însăşi această ultimă credinţă este un caz particular al celei dintâi, astfel încât ca credinţă fundamentală rămâne credinţa: există subiecte, tot ceea ce se-ntâmplă se raportează predicativ la un subiect oarecare.

 

Eu observ ceva şi caut o cauză aferentă; aceasta înseamnă în mod originar: eu caut acolo o in tenţie, şi mai ales pe Cineva căruia îi revine intenţia, un subiect, un jăptuitor; orice fapt, o acţiune – odinioară noi vedeam în fiecare fapt intenţii, aceasta este obişnuinţa noastră cea mai veche. O are şi animalul? Oare el, ca vieţuitor, nu este de asemenea orientat spre interpretarea prin sine însuşi? – Întrebarea “de ce?” este mereu întrebarea privind causa finalis, “în ce scop?”.

Noi nu ştim nimic despre “sensul unei causa ejjiciens” : aici Hume are dreptate, obişnuinţa (însă nu doar aceea a individului ! ) ne face să aşteptăm ca un anume fapt, observat adeseori, să urmeze celuilalt: nimic altceva ! Ceea ce determină caracterul extraordinar de solid al credinţei în cauzalitate n u este profunda noastră obişnuinţă legată de succesiunea faptelor, ci incapacitatea noastră de a interpreta un fapt altfel decât ca fapt rezultat dintr-o in tenţie . Este credinţa în ceea ce este viu şi ceea ce gândeşte ca unici agenţi – în voinţă, în intenţie -, este credinţa că orice fapt este o acţiune, că orice acţiune presupune un actant, este credinţa în subiect. Oare nu este această credinţă în conceptele de subiect şi predicat o mareprostie?

Întrebare : intenţia este cauza unui fapt? Sau şi acesta este o iluzie? Nu este ea însuşi faptul ?

 

551. Critica conceptului de ” cauză “. – Noi nu avem absolut nici-o experienţă despre o cauză; din perspectivă psihologică, întregul concept provine din convingerea subiectjvă că noi suntem cauze, respectiv că braţul se mişcă . . .

Insă aceasta este o eroare. Noi, actanţii, ne deosebim de acţiune tăcând uz pretutindeni de această schemă, – noi căutăm un agent pentru orice fapt. Ce am tăcut noi? Am confundat un sentiment de forţă, de încordare, de împotrivire, o senzaţie musculară ce constituie deja începutul acţiunii cu o cauză, sau am înţeles drept cauză vo inţa de a face un anumit lucru, întrucât ei îi succede acţiunea.

“Cauza” nu apare deloc : de la anumite cazuri în care ea ne părea dată şi în care noi am proiectat-o din interiorul nostru, şi până la înţelegerea even imen tului autoamăgirea este demonstrată. “Înţelegerea noastră cu privire la un eveniment” constă în faptul că noi am inventat un subiect ce a devenit răspunzător pentru că un lucru se-ntâmplă şi pentru felul în care el se întâmplă. Noi am sintetizat sentimentul nostru volitiv, sentimentul “libertăţii”, al responsabilităţii noastre şi intenţia noastră cu privire la o acţiune în conceptul de “cauză”: causa efficiens şi causa jinalis sunt, gândite în profunzime, identice.

 

Noi am crezut că un efect ar fi explicat dacă s-ar indica o stare căreia el îi revine deja. De fapt, noi inventăm toate cauzele conform schemei efectului: el este singurul cunoscut de noi . . . Invers, noi nu suntem în stare să prezicem despre un lucru care îi vor fi efectele. Lucrul, subiectul,voinţa, intenţia – toate inerente concepţiei privind “cauza”.

 

Noi avem nevoie de lucruri- pentru a explica de ce s-a schimbat ceva. Chiar şi atomul este un asemenea “lucru”, pus prin gândire, şi un “subiect originar” . . .

În sfârşit, noi înţelegem că lucrurile – prin urmare şi atomii – nu produc nimic : pen tru că ele nu există, – că noţiunea cauzalităţii este complet inutilizabilă. Dintr-o succesiune necesară de stări n u decurge raportul lor cauzal (- aceasta ar însemna să facem să sară capacitatea lor de acţiune de la 1 la 2, la 3 , la 4, la 5). Nu există nici cauze, nici efecte. Din punct de vedere lingvistic noi nu ne putem desprinde de această obişnuinţă. Însă aceasta nu înseamnă nimic. Dacă gândesc m uşchiul ca fiind separat de “efectele” sale, l-am negat dej a . . .

In summa: un fapt nu este nici determ in at, nici determ inant. Causa este o capacitate inventată de a acţiona asociată faptului . . .

 

In terpretarea prin cauzalitate, o iluzie . . . Un “lucru” este suma efectelor sale, reunite sintetic printr-un concept, printr-o imagine. De fapt, ştiinţa a golit conceptul cauzalităţii de conţinutul său – păstrându-1 ca pe formula unei ecuaţii în care a devenit indiferent de care parte se află cauza sau efectul. Se afirmă că în două stări complexe (constelaţii de forţă) cuantumurile de forţă ar rămâne egale.

Posibilitatea de anticipare a unui fapt nu înseamnă că a fost urmată o regulă sau că s-a dat curs unei necesităţi, ori că noi am proiectat o lege a cauzalităţii î n fiecare fapt -: ea rezidă în reven irea ” cazurilor identice “.

Nu există un simţ al cauzalităţii, aşa cum crede Kant.

Ne mirăm, devenim neliniştiţi, vrem ceva cunoscut de care să ne putem agăţa . . . De îndată ce ni se arată într-un lucru nou un aspect vechi, ne-am liniştit. Aşa-zisul instinct al cauzalităţii este doar frica de neobişn uit şi încercarea de a descoperi în el ceva cunoscut, – o căutare nu a cauzelor, ci a ceea ce este cunoscut.

 

552. Despre combaterea determ in ismului şi a teleologiei. – Din faptul că un lucru survine regulat putând fi anticipat nu rezultă că el are loc în mod n ecesar. Faptul că un cuanturn de forţă se determină şi se manifestă, în fiecare caz concret, într-un singur fel, nu îl transformă într-o “voinţă neliberă”. “Necesitatea mecanică” nu este o stare de fapt.

Noi suntem cei care am proiectat-o interpretativ în real .

Noi am interpretat posibilitatea de a form ula realul drept o consecinţă a unei necesităţi care guvernează realul . Însă din faptul că eu fac ceva determinat nu rezultă câtuşi de puţin că eu fac din constrângere acel lucru. Constrângerea din interiorul lucrurilor nu poate fi demonstrată: regula dovedeşte doar că unul şi acelaşi fapt nu este simultan şi un alt fapt. Numai fiindcă noi am proiectat în lucruri subiecţi, ” agenţi ” se creează aparenţa că orice fapt este rezultatul unei constrângeri exercitate asupra subiecţilor – exercitată de cine? – iarăşi de un agent. Cauză şi efect – un concept periculos atât timp cât prin el gândim ceva care acţionează şi ceva asupra căruia se acţionează.

a) Necesitatea nu este o stare de fapt, ci o interpretare .

 

*

b) Dacă s-a înţeles că “subiectul” nu este ceva care acţionează, ci doar o ficţiune, consecinţele sunt numeroase. Pornind de la modelul subiectului, noi am inventat

reitatea şi am proiectat-o în haosul senzaţiilor. Dacă încetăm să mai credem în subiectul eficien t, dispare şi credinţa în lucrurile eficiente, în interacţiune, în cauza şi efectul dintre acele fenomene pe care le numim lucruri.

Dispare astfel, fireşte, şi lumea atom i/or eficienţi: ce a fost presupusă, întotdeauna, pentru că este nevoie de subiecţi.

 

Dispare, în cele din urmă, şi ” lucrul in sine ” : pentru ă, de fapt, el reprezintă concepţia unui “subiect în sine”. Insă noi am înţeles că subiectul este o ficţiune. Opoziţia “lucru în sine” şi “fenomen” este inconsistentă; dar astfel dispare şi conceptul de “fenomen “.

*

c) Dacă renunţăm la subiectul eficient, renunţăm implicit şi la obiectul asupra căruia se acţionează. Durata, identitatea cu sine, fiinţa nu sunt inerente nici pentru ceea ce se numeşte subiect, nici pentru ceea ce se numeşte obiect: acestea sunt complexe ale realului, aparent înzestrate cu durată în raport cu alte complexe – deci, bunăoară, printr-o diferenţă în ceea ce priveşte ritmul realului (repaus – mişcare, solid – moale : toate opoziţii ce nu există în sine şi prin care, de fapt, se exprimă doar diferenţe graduale, care, pentru o anumită măsură optică se manifestă ca opoziţie. Nu există opoziţii ; doar pe baza celor din logică deţinem noi conceptul de opoziţie – iar de-aici l-am transferat în mod fals în sfera lucrurilor).

*

d) Dacă renunţăm la conceptul de “subiect” şi “obiect”, atunci renunţăm şi la conceptul de ” substanţă ” – şi, prinurmare, şi la diferitele modificări ale acestuia, de pildă “materie”, “spirit” şi alte existenţe ipotetice, “eternitatea şi imuabilitatea substanţei” etc. Ne-am detaşat de substanţialitate.

*

Exprimat moral, lumea este falsă. Însă, în măsura în care morala este o componentă a acestei lumi, rezultă că morala este falsă.

Voinţa de adevăr înseamnă faptul de a face stabil, adevărat şi trainic, o ştergere din câmpul vederii a acelui caracter fa ls, o resemni ficare a acestuia ca fi inţare.

“Adevărul” nu este astfel ceva care ar urma să fie dezvăluit, care ar trebui să fie descoperit, – ci un lucru ce trebuie creat şi care conferă numele unui proces, ba chiar unei voinţe de a subsuma, în sine, nelimitată; a introduce adevărul ca un processus in injin ilum , ca o determinare activă, – n u drept o conştientizare a ceva care, în sine, ar fi stabil şi determinat. El este un cuvânt pentru “voinţa de putere”.

Viaţa are ca temei premisa unei credinţe în ceea ce este durabil şi revine cu regularitate; cu cât mai viguroasă este viaţa, cu atât mai bogată trebuie să fie lumea ce poate fi anticipată, o lume gân dilă ca jiinţând. Logicizarea, raţionalizare a, sistematizarea ca expediente ale vieţii.

Omul îşi proiectează într-un anumit sens pornirea spre adevăr, “ţelul” său spre exterior ca lume a jiinţării, ca lume metafizică, şi “lucru în sine” ca lume manifestă. Nevoia lui, adevăratul creator, plăsmuieşte dinainte lumea pe care el o cercetează, anticipând-o; această anticipare (această “credinţă” în adevăr) este sprijinul său.

*

Orice fapt, orice mişcare, orice devenire ca stabilire a  unor raporhlri de grad şi de forţă, ca luptă . . .

*

De îndată ce ne imaginăm pe Cineva care este răspunzător pentru felul în care suntem noi etc. (Dumnezeu, Natură) – atribuindu-i prin urmare ca in tenţie existenţa noastră, fericirea şi mizeria noastră -, noi pierdem din vedere inocenţa deven irii. Şi ne alegem cu Unul care vrea să atingă ceva prin noi şi cu noi .

*

“Binele individului” este tot atât de imaginar ca şi “binele speciei”: cel dintâi n u este sacrificat pentru cel din urmă, specia, privită de la distanţă, este ceva tot atât de inconsistent ca şi individul. ” Conservarea speciei” este doar o consecinţă a creşterii speciei, adică a depăşirii speciei pe drumul către o formă mai puternică.

*

Teze. – Faptul că “jinalitatea ” aparentă (“finalitatea infinit superioară oricărei arte umane”) este doar consecinţa acelei voinţe de putere care se manifestă în întregul real -: faptul că Jortificarea aduce cu sine structuri ce par asemănătoare unui plan al finalităţii -: faptul că scopurile aparente nu sunt intenţionate, însă, de îndată ce s-a atins supremaţia asupra unei puteri inferioare iar cea din urmă devine o funcţie a celei superioare, o ordine ierarh ică, o ordine a organizării trebuie să provoace aparenţa unei ordini a mijloacelor şi a scopurilor.

Împotriva ” n ecesităţii ” aparente :

– aceasta, doar o expresie a faptului că o forţă nu este şi altceva. Împotriva “jinalităţii ” aparente:

ultima doar o expresie pentru o ordine a sferelor de putere şi interacţiunea lor.

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 71 times, 1 visits today)