VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE:NEVOIA METAFIZICĂ

VOLUNTAD DE PODER R

570.Dacă eşti filosof, aşa cum au fost filosofii dintotdeauna, nu ai ochi pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce devine: – vezi numai fiinţarea . Întrucât însă nu există nimic care să fiinţeze, filosofului i-a mai rămas doar imaginarul ca “lume” a sa.

571 .A afirma existenţa în ansamblu a lucrurilor despre care noi nu ştim absolut nimic, tocmai pentru că rezidă un avantaj în faptul că noi nu putem şti nimic despre ele, a fost O naivitate din partea lui Kant, consecinţa unei ultime răbufniri a dorinţelor, mai ales a celor moral-metafizice.


572. Un artist nu îndură realitatea, el întoarce privirea, seuită înapoi: opinia lui autentică este aceea că valoarea unui lucru constă în acel rest evanescent pe care-l obţii prin culori, formă, sunet, gânduri; el crede că, pe cât subtilizezi, subţiezi şi volatilizezi un lucru sau un om, pe atât creşte valoarea lor: cu cât mai puţin real, cu atât mai multă valoare. Acesta este platonismul : el a mers însă şi mai departe cu răstălmăcirea – el a evaluat gradul de realitate după gradul de valoare spunând: cu cât mai mult “Idee”, cu atât mai mult fiinţă. El a răsturnat conceptul “realităţii” spunând: “Ceea ce voi consideraţi a fi real, este o eroare, şi apropiindu-ne din ce în ce mai mult de «idee» noi ne apropiem de «adevăr»”. Înţelegeţi acest lucru? A ceasta a fost cea mai mare rebotezare; şi, pentru că ea a fost preluată de creştinism, noi nu mai observăm ciudăţenia. Platon de fapt a preferat, ca artist ce era, aparenţa în defavoarea fiinţei ! Deci minciuna şi plăsmuirea în defavoarea adevărului ! Irealul în defavoarea celor prezente ! El a fost Însă atât de convins de valoarea aparenţei, încât i-a asociat atributele de “Fiinţă”, “Cauzalitate”, “Bine” şi “Adevăr”, pe scurt tot ceea ce noi atribuim valorii. Însuşi conceptul valorii gândit drept cauză: prima intuiţie. Idealul gândit cu toate atributele, venerat : a doua intuiţie.

573 . Ideea “lumii adevărate” sau a lui “Dumnezeu” ca fiind absolut suprasensibil, spiritual, bun este o măsură de urgenţă în raport cu situaţia în care con tra-instinctele sunt încă atotputernice . . . Echilibrul şi gradul de umanitate atins se vădesc tocmai în umanizarea zeilor: grecii din epoca cea mai aspră, cărora nu le era frică de ei înşişi, ci erau fericiţi cu sine, şi-au apropiat zeii proprii împreună cu toate afectele lor -. De aceea, spiritualizarea ideii de Dumnezeu este departe de a însemna un progres: simţi asta foarte clar în contactul cu Goethe, – în felul în care se face aici resimţită, ca treaptă inferioară, volatilizarea lui Dumnezeu în virtute şi spirit.
574. Caracterul absurd al întregii metafizici ca o deducere a condiţionatului din necondiţionat. Este în firea gândirii să asocieze, să adauge condiţionatului un necondiţionat inventat: aşa cum ea asociază şi adaugă prin plăsmuire un “eu” multitudinii proceselor sale, ea evaluează lumea cu ajutorul unor mărimi instituite exclusiv de sine însăşi, cu ajutorul ficţiunilor ei fundamentale: “necondiţionat”, “scop şi mij loc”, “lucruri”, “substanţe”, legi logice, numere şi forme.
Nu ar exista nimic ce s-ar putea numi cunoaştere dacă gândirea nu ar remodela mai întâi lumea sub forma “lucrurilor”, a identicului cu sine. Numai datorită gândirii există neadevărul.
Gândirea nu poate fi dedusă, la fel şi senzaţiile: dar astfel ea nu a fost nici pe departe demonstrată ca fiind originară sau ca “existând în sine”, ci s-a constatat doar că noi nu putem accede la ceea ce stă în spatele ei, întrucît noi nu avem decît gândirea şi sensibilitatea.
575.Cunoaşterea” este o raportare la ceva anterior: conform esenţei sale un regressus in infin itum . Ceea ce ne opreşte (la o pretinsă causa prima, la un necondiţionat etc.) este lenea, epmzarea – –
576. Despre psihologia metafizicii: – influenţa fricii. Ceea ce iscă frica cea mai mare – cauza suferinţelor celor mai putern ice (setea de putere, voluptatea etc.), a fost tratat de oameni cu cea mai mare ostilitate şi eliminat din “lumea adevărată”. Astfel ei au radiat treptat afectele, – l-au aşezat pe Dumnezeu drept opus răului, adică au situat realitatea în n egarea dorinţelor şi a afecte lor (cu alte cuvinte în Nim ic) .
În acelaşi timp, ei au urât iraţionalul, arbitrarul, accidentalul (drept cauză a n enumărate suferinţe fizice) . În consecinţă ei au negat apartenenţa acestui element la fiinţarea în sine, concepând-o pe aceasta din urmă ca “raţionalitate” absolută şi ca “finalitate”.
De asemenea, temute au fost şi schimbarea, vremelnicia : prin aceasta se exprimă un suflet chinuit, plin de neîncredere şi de o experienţă nefastă (cazul Spinoza: un tip uman opus ar vedea în această schimbare un stimul). O specie de fiinţe Înzestrate cu forţă şi caracter ludic ar ap ro b a, Într-un sens eudemonist, tocmai afecte le, iraţionalul şi schimbarea, împreună cu toate consecinţele lor: pericolul, contrastul, dispariţia etc .

577. Împotriva valorii a ceea ce rămâne etern identic sieşi (v. naivitatea lui Spinoza, ca şi a lui Descartes) valoarea lucrurilor celor mai fugitive şi trecătoare, seducătoarea irizare de aur a solzi lor şarpelui vita
578. Valorile morale în însăşi teoria cunoaşterii :
-încrederea în raţiune – d e c e nu suspiciune? “lumea adevărată” trebuie să fie cea bună – de ce? aparenţa, schimbarea, contradicţia, lupta apreciate ca imorale: năzuinţa spre o lume în care toate acestea lipsesc;
lumea transcendentă inventată pen tru a păstra un loc “libertăţii morale” (la Kant) ; dialectica drept o cale a virtuţii (la Platon şi Socrate: evident pentru că sofistica era privită ca o cale spre imoralitate);
timpul şi spaţiul ideale: prin unnare “unitate” în esenţa lucrurilor, deci absenţa “păcatului”, a răului, a imperfecţiunii, – o justificare a lui Dumnezeu; Epicur contestă posibilitatea cunoaşterii: pentru a menţine valorile morale (resp. hedoniste) ca valori supreme. Acelaşi lucru îl face Augustin, iar mai târziu
Pascal (“raţiunea coruptă”) în favoarea valorilor creştine; dispreţul lui Descartes faţă de tot ceea ce este schimbător; de asemenea cel al lui Spinoza.

579. Despre psihologia m etafizicii. – Această lume este aparentă: prin urmare există o lume adevărată; – această lume este condiţionată: prin urmare există o lume necondiţionată; – această lume este contradictorie: prin urmare există o lume necontradictorie; – această lume este supusă devenirii : prin urmare există o lume a fiinţării: – raţiona mente cu totul false (încredere oarbă în raţiune: dacă A este, atunci trebuie săjie şi conceptul său opus B). Suferinţa este cea care inspiră aceste raţionamente : de fapt, ele sunt dorinţe ca o asemenea lume să existe; de asemenea, prin faptul că o altă lume mai valoroasă este imaginată, se exprimă ura împotriva unei lumi care te face să suferi : resen timentul metafizicienilor faţă de real este aici creativ.
Două serii de întrebări : la ce bun suferinţa? . . şi aici rezultă o concluzie cu privire la raportul dintre lumea adevărată şi lumea noastră aparentă, schimbătoare, o lume a suferinţei şi a contradicţiei :

1 ) Suferinţa drept consecinţă a greşelii : cum este posibilă greşeala?

2) Suferinţa drept consecinţă a vinei: cum este posibilă vina? (- simple experienţe din sfera naturii sau societăţii universalizate şi proiectate într-un “în sine”) . Insă dacă lumea condiţionată este detenninată cauzal de cea necondiţionată, atunci liberta tea de a greşi şi de a deven i vinovat trebuie să fie condiţionată de asemenea de aceasta din unnă : şi iarăşi te întrebi : la ce bun ? . . . Prin urmare lumea aparenţei, a devenirii, a contradicţiei, a suferinţei este voită: la ce bun ?
Eroarea acestor raţionamente : sunt construite două concepte opuse, – în trucît unuia dintre ele îi corespunde o realitate, ” trebuie ” să-i corespundă o realitate şi celuilalt. ” De unde am avea altfel conceptul contrar al acestuia?” Prin urmare, raţiunea ca o sursă de revelaţii despre fiinţarea în sine.
Nu trebuie să apelăm În mod necesar la o sursă supranaturală a raţiunii pentru a explica originea acelor opoziţii : este suficient să confruntăm geneza adevărată a conceptelor: acestea provin din sfera practică, din sfera utilităţii, fiind tocmai de aceea Înzestrate cu o credinţă puternică (noi am Înceta să mai existăm dacă nu am raţiona conform acestei raţiuni: dar astfel ceea ce ea susţine nu este încă “demonstrat”) .

Preocuparea legată de suferinţă la metafizicieni: este complet naivă. “Fericirea eternă”: un nonsens psihologic. Oamenii temerari şi creativi nu concep n iciodată plăcerea şi suferinţa sub forma unor chestiuni ultime de valoare, – ele sunt stări secundare: trebuie să le vrei pe ambele dacă vrei să obţii ceva -. În faptul că metafizicienii şi oamenii religioşi aşază în prim-plan probleme legate de plăcere şi suferinţă se ex{?rimă epuizarea şi caracterul maladiv ce-i caracterizează. Insăşi morala are o asemenea însemnătate pentru ei doar întrucît, în opinia lor, ea reprezintă o condiţie esenţială în vederea suprimării suferinţei.
De asemen ea, preocuparea lega tă de aparen ţă şi eroare: cauza suferinţei, superstiţia că fericirea este legată de adevăr (Confuzie: fericirea prin “certitudine”, prin “credinţă”).
580. În ce măsură diferitele atitudin i epistemologice fondamentale (materialism, senzualism, idealism) sunt consecinţe ale evaluări/or: de asemenea, sursa celor mai înalte sentimente de plăcere (“sentimente ale valorii”) ca decisivă în privinţa problemei realităţii!
– Gradul cunoaşterii pozitive este indiferent sau secundar: priviţi evoluţia spirituală a Indiei.
Negarea budistă a realităţii în general (aparenţă = suferinţă) este de o consecvenţă deplină: caracter indemonstrabil, inaccesibilitate, nu doar absenţa categorii lor pentru o “lume în sine”, ci însăşi înţelegerea caracterului eronat al procedeelor prin care întreg acest concept a fost obJinut.
“Realitate absolută”, “fiinţă în sine” – o contradicţie. Intr-o lume aflată în devenire, “realitatea” este întotdeauna doar o simplificare în scopuri practice sau o iluzie datorată unor organe grosiere, sau o diferenţă în ritmul devenirii. Negarea logică a lumii şi atitudinea nihilistă provin din faptul că noi trebuie să opunem fiinţa nefiinţei şi că se contestă conceptul de “devenire”. (” Ceva ” devine.)
581. Fiinţă şi devenire. – ” Raţiunea” dezvoltată pe un temei senzualist, pornind de la prejudecăţile legate de simţuri, adică în credinţa adevărului judecăţilor sensibile. “Fiinţa” ca generalizare a conceptelor de ” viaţă” (a respira), “a fi însufleţit”, “a vrea, a acţiona”, “a deveni”. Opusul îl reprezintă: “a fi neînsufleţit”, ” sustras devenirii”, “lipsit de voinţă”. Deci: “fiinţării” nu îi este opusă non-fiinţarea, nici aparentul, şi nici ceea ce este mort (pentru că mort poate fi doar ceea ce poate şi să trăiască) . “Sufletul”, “Eul” pus ca fapt originar; ş i introdus pretutindeni unde există devenire.
582. Fiinţa – noi nu avem nici o altă reprezentare în legătură cu aceasta decât ” a trăi ” – Or, cum poate atunci “să fie” ceva mort?.
583.A. Observ cu mirare cum ştiinţa se resemnează astăzi să se orienteze spre lumea aparentă: pentru cunoaşterea unei lumi adevărate – fie ea cum o fi -, ne lipsesc cu siguranţă organele.
Aici avem dej a dreptul ă ne întrebăm; prin ce organ de cunoaştere este instituită şi această opoziţie? . . Faptul că o lume ce este accesibilă organelor noastre este concepută şi ca fiind dependentă de aceste organe, ori faptul că noi concepem o lume ca fiind condiţionată subiectiv, nu înseamnă şi că o lume obiectivă este în genere posibilă. Cine ne constrânge să gândim că subiectivitatea este reală, esentială?
“În sinele'” reprezintă chiar o concepţie absurdă: un “mod de a fi în sine” este o absurditate: pentru noi, conceptele de “fiinţă”, de “lucru” sunt, în continuare, doar concepte relaţionale . . .
Necazul este însă că, o dată cu vechea opoziţie dintre “aparent” şi “adevărat”, s-a transmis şi j udecata de valoare corelativă: “redus ca valoare” şi “absolut valoros”.
Lumea aparentă nu are pentru noi semnificaţia unei lumi “valoroase”; aparenţa ar constitui un impediment împotriva valorii supreme. Doar o lume “adevărată” poate să fie valoroasă . . .
Prejudecata prejudecăţilor! Mai întâi ar fi posibil în sine ca adevăratul mod de a fi al lucrurilor să fie într-atât de dăunător, de opus premiselor vieţii, încît tocmai aparenţa să fie necesară pentru a putea trăi . . . Acesta este, de fapt, cazul în atâtea situaţii: de pildă, în căsnicie.
Lumea noastră empirică ar fi, datorită instinctelor de conservare, condiţionată şi în ceea ce priveşte limitele cunoaşterii sale; astfel, noi am considera drept adevărat, bun, valoros, ceea ce serveşte conservării genului . . .

a) Noi nu deţinem categorii prin care să putem distinge între o lume adevărată şi una falsă. (Ar putea să existe o lume aparentă, însă nu doar lumea noastră aparentă.)
b) Acceptând existenţa unei lumi adevărate, ea ar putea fi totuşi aceea cu valoare mai m ică pentru noi: tocmai cuantumul iluziei ar putea a-.ea o importanţă superioară în ceea ce priveşte valoarea sa din perspectiva conservării noastre. (Dacă nu cumva aparenţa în sine ar întemeia o judecată de respingere?)

c) Faptul că există o corelaţie Între gradele valorilor şi gradele realităţii (astfel încât valorilor supreme ar deţine, de asemenea, realitatea maximă) este un postulat metafizic izvorât din presupoziţia că noi cunoaştem ierarhia valorilor: respectiv că această ierarhie este una morală . . . Doar din perspectiva acestei presupoziţii este adevărul necesar pentru definirea a tot ceea ce are o valoare maximă.

B. Este de o însemnătate cardinală să desfiinţăm lum ea adevărată. Ea este marea ispită de a pune la îndoială lumea care suntem, de a-i diminua valoarea: ea a fost până acum aten tatul nostru cel mai periculos împotriva vieţii.
Război împotriva tuturor ipotezelor cu ajutorul cărora a fost plăsmuită o lume adevărată. Dintre aceste ipoteze face parte şi aceea că valorile morale ar fi cele mai Înalte. Valorizarea morală, ca supremă, ar fi respinsă dacă s-ar putea demonstra faptul că ea este o consecinţă a unei valorizări imorale: un caz special al imoralităţii reale: ea s-ar reduce astfel la o aparenţă, iar ca aparenţă ea nu ar mai avea, din sine însăşi, nici un drept să condamne iluzoriul.
c. În continuare, ar trebui cercetată din punct de vedere psihologic “voinţa de adevăr”: ea nu este un imbold moral,mci o fonnă a voinţei de putere. Astfel ar trebui dovedit că ea utilizează toate mijloacele imorale: mai ales în cazul metafizicienilor -.
Suntem puşi astăzi în faţa examinării afinnaţiei poltrivi căreia valorile morale ar fi valorile supreme. Metodica cercetării va fi atinsă abia atunci când toate prejudecăţile morale vor fi depăşite – ea ar reprezenta o victorie asupra moralei . . .

 

 

 

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 73 times, 1 visits today)