VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE: CONŞTIINŢA

VOLUNTAD DE PODER R

 

 

 

 

 

 

523. Nimic nu este mai eronat decât să faci din fenomenelpsihice şi fizice cele două chipuri, cele două revelaţii al unei aceleiaşi substanţe. Astfel nu se explică nimic : conceptul de ” substanţă ” este absolut inutilizabil atunci când vrei să explici. Conştiinţa, Într-un rol secund, aproape indiferentă, superfluă, hărăzită poate să dispară şi să facă loc unui automatism complet –

 

Atunci când noi observăm doar fenomenele interne, ne asemănăm surdo-muţilor care, urmărind mişcarea buzelor, ghicesc cuvintele pe care nu le aud. Noi deducem din fenomenele simţului intern alte fenomene invizibile pe care le-am percepe dacă instrumentele noastre de observaţie ar fi satisfăcătoare.

 

În faţa acestei lumi · interioare ne părăsesc toate organele mai subtile, astfel încât noi percepem ca unitate ceea ce este de fapt o complexitate infinit variată şi inventăm o cauzalitate acolo unde orice cauză a mişcării şi a transformării ne rămâne invizibilă, – succesiunea gândurilor, a sentimentelor este doar dezvăluirea acesteia în conştiinţă.

 

Faptul că această înşiruire ar avea ceva de-a face cu o înlănţuire cauzală este cu totul neplauzibil: conştiinţa nu ne oferă niciodată un exemplu de cauză şi efect.

 

524. Rolul ” conştiinţei “. – Este esenţial să nu ne înşelăm cu privire la rolul “conştiinţei” : relaţia noastră cu ” lumea exterioară ” este cea care a dezvo ltat- o . Dimpotrivă, direcţia, respectiv ocrotirea şi asigurarea combinaţiilor funcţiilor corporale, nu parvine la conştiinţă; tot atât de puţin ca şi înmagazinarea spirituală: nu trebuie să ne îndoim în privinţa faptului că în acest scop acţionează o instanţă superioară: un fel de comitet director, în care diferitele dorinţe bazale îşi impun votul şi puterea. “Plăcere”, “neplăcere” sunt semne ce provin din această sferă; actul volitiv, de aseea; ideile, de asemenea.

In summa: ceea ce devine conştient stă sub influenţa unor relaţii cauzale care ne sunt complet necunoscute, – succesiunea gândurilor, a sentimentelor şi a ideilor în conştiinţă nu spune nimic în privinţa faptului dacă această suită este o suită cauzală; dar aparent lucrurile stau aşa, în cel mai înalt grad. Pe seama acestei aparenţe ne-am construit reprezentarea spiritului, a raţiunii, a logicii etc. (- toate acestea nu există: ele sunt sinteze şi unităţi fictive), reproiectând-o apoi în lucruri, în spatele lucrurilor.

De obicei, conştiinţa însăşi este privită ca un sensorium global şi ca instanţă supremă; or, ea este doar un mijloc al capacităţii de a com unica: ea s-a dezvoltat în cursul comunicării şi în raport cu interese de comunicare . . .
“Comunicare” al cărei înţeles include aici atât influenţele lumii exterioare, cât şi reacţiile noastre necesare la ele; de asemenea, şi acţiunile noastre spre exterior. Ea nu este conducerea, ci un organ al conducerii.

525. Principiul meu, concentrat într-o formulă cu iz de antichitate, de creştinism, scolastică şi alte esenţe: în conceptul “Dumnezeu ca spirit ” Dumnezeu este n ega t ca perfecţiune . . .

5 2 6 . Acolo unde există o anumită unitate a grupării, a fost pus întotdeauna spiritul drept cauză a acestei coordonări : fapt pentru care lipseşte orice temei. De ce ar trebui să fie ideea unui fapt complex una dintre condiţiile acestui fapt?

Sau de ce ar trebui să-i preceadă unui fapt de o oarecare complexitate reprezen tarea ca o cauză a acestuia?

Ne vom feri să explicăm spiritul cu aj}}!orul jinalităţii: lipseşte orice motiv pentru a-i atribui spir’MIlui aptitudinea de a organiza şi de a sistematiza. Sistemul nervos are un imperiu foarte vast: lumea conştiinţei este anexată. În procesul de ansamblu al adaptării şi sistematizării, conştiinţa nu joacă nici un rol .

527. Atât fiziologii cât şi filosofii nutresc credinţa că, pe măsură ce conştiinţa devine tot mai lucidă, valoarea ei creşte de asemenea: conştiinţa cea mai lucidă, gândirea cea mai logică, cea mai rece, ar deţine rangul cel mai Înalt. Or, ce anume justifică această valoare? – În ceea ce priveşte declanşarea voinţei, gândirea cea mai superficială, cea mai simpli stă este cea mai utilă de obicei – ea ar putea de aceea – etc. (întrucât nu are nevoie de prea multe motive) .
Precizia acţiun ii este în antagonism cu precauţia ce priveşte departe şi judecă adesea aproximativ: cea din urmă condusă de un instinct mai profund.

528. Eroarea fundamentală a psih ologi/or: ei apreciază reprezentarea neclară drept o specie inferioară de reprezentare faţă de cea clară; însă ceea ce părăseşte conştiinţa noastră deven ind astfel obscur poate fi totuşi, în sine, completclar. Evanescenţa reprezen tării este determ inată de perspectiva conştiinţei.

529. Erorile capitale:

1 ) Supraaprecierea absurdă a conştiinţei, a face din ea o unitate, o esenţă: “spiritul”, “sufletul”, ceva ce simte, gândeşte, vrea –

2) Spiritul drept cauză, în special acolo unde apar finalitatea, sistemul, coordonarea;

3) conştiinţa ca forma cea mai înaltă ce poate fi atinsă, ca genul cel mai complet de fiinţă, ca “Dumnezeu”;

4) voinţa introdusă pretutindeni unde există efect;

5) “Lumea adevărată” ca lume spirituală accesibilă doar prin faptele de conştiinţă;

6) Cunoaşterea în mod absolut, ca aptitudine a conştiinţei acolo unde există în genere cunoaştere; Concluzii : orice progres constă în progresul conştientizării;orice regres, în diminuarea conştiinţei; (- diminuarea conştiinţei era privită ca o decădere la nivelul dorinţelor şi a simţurilor, – ca abrutizare . . . ) de realitate, de “fiinţă adevărată” te apropii prin dialectică; te în depărtezi de ele prin instincte, simţuri, mecanism . . . a-l dizolva pe om în spirit înseamnă a face din el Dumnezeu: Spirit, Voinţă, Bunătate – identice; întregul Bine trebuie să provină din spiritualitate, trebuie să fie fapt de conştiinţă;progresul spre mai bine poate fi doar un progres în conştien tizare.

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 41 times, 1 visits today)