VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE:APARIŢIA RAŢIUNII ŞI A LOGICII-II

VOLUNTAD DE PODER R

 

 

 

 

 

 

516. Noi nu reuşim să aprobăm şi să negăm unul şi acelaşi lucru: acesta este un principiu empiric subiectiv, prin el nu se exprimă nici o “necesitate”, ci doar o neputinţă.

 

Dacă, potrivit lui Aristotel, principiul non -con tradicţiei este cel mai sigur dintre principiile de bază, dacă el este principiul ultim şi cel mai profund, dacă în el rezidă principiul tuturor celorlalte axiome, atunci cu atât mai riguros ar trebui să reflectăm asupra întrebării ce fel de aserţiuni presupun e el de fapt. Fie că prin el se asertează ceva în privinţa realului, a fiinţării, ca şi când acestea ar fi cunoseute dej a din altă parte; respectiv c ă lor nu l i s e pot atribui predicate contradictorii. Fie principiul vrea să spună că acestora nu trebuie să li se atribuie predicate contradictorii. În acest caz, logica ar fi un imperativ nu pentru cunoaşterea adevărului, ci pentru postularea şi modelarea unei lumi pe care s-o putem numi adevărată.

 

Pe scurt, întrebarea rămâne deschisă: sunt axiomele logice adecvate realului sau sunt ele doar criterii şi instrumente care ne permit, abia, să creăm realul, conceptul de “realitate”? . . Pentru a putea confirma prima posibilitate, trebuie, aşa cum spuneam, să cunoaştem deja fiinţarea: ceea ce pur şi simplu nu este cazul. Principiul nu conţine, prin urmare, un criteriu al adevărului, ci un imperativ cu privire la ceea ce trebuie să fie recunoscut ca adevărat.

 

Presupunând că nu ar exista deloc un asemenea A identic sieşi cum îl presupune orice propoziţie a logicii (cât şi a matematicii), el fiind dej a o aparenţă, logica ar avea ca premisă o lume doar aparentă. Intr-adevăr, noi credem în acel principiu datorită numărului nelimitat de fapte empirice care par să-I confirme. “Lucrul” – iată substratul autentic pentru A; credinţa noastră În lucruri este premisa credinţei în logică. A-ul din logică este, ca şi atomul, un construct al “lucrului” . . . In măsura în care noi nu înţelegem acest fapt şi facem din logică un criteriu al fiinţei adevărate, suntem deja pe cale să transformăm în realităţi toate acele ipostaze de substanţă, predicat, obiect, subiect, acţiune etc :

cu alte cuvinte, să concepem o lume metafizică, adică o “lume adevărată” (- aceasta este Însă lumea aparentă Încă o dată . . . )

Actele de gândire întru totul originare, aprobarea şi negarea, considerarea-ca-fiind-adevărat şi considerarea-cafiind neadevărat sunt, în măsura în care ele presupun nu o obişnuinţă, ci un drept în genere de a considera ca fiind adevărat sau de a considera ca fiind neadevărat, dominatedej a de o credinţă po trivit căreia, pen tru n o i, există cunoaştere, iar facultatea de a judeca poate să sesizeze efectiv adevărul: – pe scurt, logica nu se îndoieşte că ar putea enunţa ceva despre ceea ce este adevărat în sine (respectiv că acestuia nu pot să-i revină predicate contradictorii).

 

Aici domneşte prejudecata vulgară primitivă conform căreia senzaţiile ne transmit adevăruri despre lucruri, – iar eu nu pot să afirm în acelaşi moment despre unul şi acelaşi lucru că este tare şi că este moale. (Argumentul instinctiv: “eu nu pot să am simultan două senzaţii contradictorii” este cu totul superficial şi fals) .

Interdicţia conceptuală a contradicţiei provine din credinţa că noi putem forma concepte, că un concept I!u desemnează doar esenţa unui lucru, dar o şi reţin e . . . In fapt, logica (aidoma geometriei şi aritmeticii) este valabilă doar pen tru en tităţile fictive create de noi. Logica este încercarea de a concepe lumea reală potrivit unei scheme a fiinţei instituite de noi, mai corect: de a o face compatibilă cu form ele şi cu evaluările n oastre . . .

 

517. Ipoteza fiinţării este necesară pentru a putea gândi şi raţiona: logica întrebuinţează doar fonnule pentru ceea ce rămâne identic. De aceea, această ipoteză ar fi încă lipsită de forţă demonstrativă în raport cu realitatea: “fiinţarea” aparţine opticii noastre. “Eul” ca fiinţând (- neatins de devenire şi evoluţie) .

Lumea fictivă a subiectului, a substanţei, a “raţiunii” etc. este n ecesară -: în noi se află o putere ordonatoare,simplificatoare, falsificatoare, o putere care separă în mod artificial . “Adevărul” este voinţa de a deveni stăpân asupramultitudinii senzaţiilor: – a Înşira fenomenele pe firulcâtorva categorii. Aici se porneşte de la credinţa în “în sinele” lucrurilor (fenomenele sunt privite ca reale) .

Caracterul lumii supuse devenirii ca neputând fi formulat, ca “fals”, ca “inconsistent”. Cunoaşterea şi divenire se exclud reciproc. Deci “cunoaşterea” trebuie să fie altceva: trebuie să-i premeargă o voinţă de a face cognoscibil, ba chiar un fel de devenire trebuie să creeze iluzia .fiinţării.

518 . Dacă “Eul” nostru este pentru noi unica formă a fiinţei după care noi construim şi înţelegem întreaga fiinţă: foarte bine ! Atunci îndoiala potrivit căreia am avea de-a face aici cu o iluzie datorată perspectivei este foarte legitimă – unitatea aparentă în care, cl1ntr-o linie a orizontului, se reunesc toate. De-a lungul firului conducător pe care-l reprezintă corpul, se prezintă o multiplicitate extraordinară; din punct de vedere metodologic este permis să întrebuinţăm fenomenul mai bogat, care poate fi studiat mai bine, ca fir conducător pentru înţelegerea fenomenului mai sărac. În srarşit: presupunând că totul este devenire, cunoaşterea este posibilă doar pe temeiul credinţei în fiinţă.

 

519 . Dacă “există o singură fiinţă, eul” şi toate celelalte “fiinţări” sunt !acute după imaginea sa, – dacă, în cele din urmă, credinţa în “Eu” stă sau cade împreună cu credinţa în logică, adică în adevărul metafizic al categorii lor raţiunii : dacă pe de altă parte eul se dovedeşte a fi ceva care devine; atunci –

 

520 . Tranziţiile permanente nu permit să vorbim despre “individ” etc . ; însuşi “numărul” organismelor fluctuează.

Noi nu am şti nimic despre timp şi mişcare dacă nu am crede că vedem, într-o manieră aproximativă, “cele aflate în repaus” alături de cele în mişcare. La fel şi în cazul cauzei şi al efectului, iar fără concepţia eronată a “spaţiului gol” noi nu am fi ajuns deloc la conceperea spaţiului .

 

Principiul identităţii se bazează pe “aparenţa” că există lucruri identice. O lume în devenire nu ar putea fi “concepută”, “cunoscută” în sens riguros; doar întrucât intelectul “reflexiv” şi “cognitiv” găseşte înaintea lui o lume primitivă creată deja, făurită din pure aparenţe, însă care a dobândit stabilitate, întrucât acest fel de aparenţă a conservat viaţa – există ceva de genul “cunoaşterii”: adică o comparare reciprocă a erorilor mai vechi şi mai noi .

521 . Despre ” aparenţa logică “. – Conceptele de “individ” şi “gen” deopotrivă de false şi doar aparente. ” Genul ” exprimă doar faptul că o mulţime de fiinţe asemănătoare apar în acelaşi timp şi că ritmul de continuare a creşterii şi a schimbării s-a încetinit o perioadă îndelungată: astfel încât micile progrese şi dezvoltări efective nu prea sunt luate în considerare (- o fază a evoluţiei în care dezvoltarea de sine nu devine vizibilă, astfel încât pare a se fi atins un echilibru, înlesnindu-se falsa reprezentare conform căreia aici s-ar fi atins un ţel – şi că a existat un ţel al evoluţiei . . . )

Forma este privită drept ceva care durează şi de aceea are o valoare mai mare; Însă forma este doar născocită de noi; şi oricât de des “se atinge aceeaşi formă”, aceasta nu înseamnă că e vorba despre aceeaş i form ă, ci apare mereu ceva nou – şi numai noi, cei care comparăm, includem noul, în măsura în care se aseamănă vechiului, în unitatea”fonnei”. C a ş i când ar trebui s ă fi e atins un tip care ar fi inerent fonnării şi ar pluti înaintea acesteia.

 

Forma, genul, legea, ideea, scopul – aici se face pretutindeni aceeaşi greşeală de a atribui unei ficţiuni o falsă realitate: ca şi când realului i-ar fi inerentă o anumită ascultare, – o separaţie artificială în câmpul realului se face aici între ceea ce plăsmuieşte şi ceea ce constituie modelul plăsmuirii (însă elemen tul dinam ic şi modelul sunt instituite doar din supunere faţă de dogmatismul nostru logicometafizic; nici o “stare de fapt”) .

 

Nu trebuie să înţelegem această n evoie de a construi concepte, genuri, fonne, scopuri, legi (” o lum e de cazuri iden tice “) ca şi când astfel noi am fi în stare să fixăm lumea adevărată; ci ca o nevoie de a ne modela o lume în care existenţa noastră devine posibilă: – noi creăm astfelo lume ce este pentru noi raţională, simplificată, inteligibilă etc .

 

Această constrângere constă în activitatea simţurilor ce sprijină intelectul – prin simplificare, dilatare, reliefare şi nălucire pe care se-ntemeiază orice “recunoaştere”, orice capacitate-de-a-te-face-înţeles. Nevoile noastre au şlefuit astfel simţurile noastre încât “aceeaşi lume fenomenală” revine mereu dobândind ca atare aparenţa realităţii.

 

Nevoia noastră subiectivă de a crede în logică exprimă numai faptul că noi, cu mult înainte ca logica să fi fost conştientizată, nu am făcut nimic altceva decât să proiectăm în realitate postulatele ei: acum noi le descoperim în realitate – nu mai putem altfel – crezând că această nevoie este o garanţie a “adevărului”. Noi suntem cei care am creat “lucrul”, “lucrul identic”, subiectul, predicatul, acţiunea, obiectul, substanţa, fonna, după ce am practicat îndelung unifonnizarea, ştergerea diferenţelor, simplificarea.

 

Lumea ne apare ca fiind logică pentru că noi i-am dat un caracter logic .

522 . Soluţie radicală. – Noi credem în raţiune: aceasta este Însă filosofia conceptelor cenuşii. Limba s-a construit pe temeiul prejudecăţilor celor mai naive.

 

Acum descifrăm dizarmonii şi probleme în lucruri pentru că noi gândim numai în formă lingvistică, – şi astfel dăm crezare “adevărului etern” al “raţiunii” (de pildă subiect, predicat etc.).

 

Încetăm s ă gândim atunci când n u m a i vrem s – a facem prin interm ediul constrângerii lingvistice, ba chiar nutrim îndoiala de a vedea aici o limită ca limită.

Gândirea raţională este o interpretare conform unei scheme de care nu ne putem desprinde.

 

 

 

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 37 times, 1 visits today)