VOINŢA DE PUTERE CA CUNOAŞTERE:LUCRU ÎN SINE ŞI FENOMEN

VOLUNTAD DE PODER R

 

553 .Punctul slab al criticismului kantian a devenit trenta,vizibil şi pentru ochii inzestraţi cu o acuitate redusă: Kant nu mai avea dreptul să distingă între ,,fen omen ” şi ” lucru in sin e “, – el şi-a pierdut dreptul de a face în continuare distincţii în această manieră tradiţională atunci când – conform teoriei sale privind conceptul de cauzalitate şi valabilitatea lui strict in trafenomenală – a respins ca fiind nepermisă deducţia unei cauze a fenomenului pornind de la fenomen – care teorie, pe de altă parte, anticipează acea distincţie, ca şi când “lucrul în sine” nu ar fi doar dedus, ci dat.


554. Este evident că mCl lucrurile în sine nu pot sta reciproc în relaţii de cauză şi efect, şi nici fenomenele între ele: de unde rezultă că conceptul de “cauză şi efect” nu se poate întrebuinţa în interiorul unei filosofii care crede în lucruri în sine şi în fenomene. Greşelile lui Kant – . . . De fapt, din punct de vedere psihologic, conceptul de “cauză şi efect” provine dintr-un mod de gândire care crede că pretutindeni şi întotdeauna este vorba despre o voinţă ce acţionează asupra unei alte voinţe, – care crede doar în ceea ce este viu şi, de fapt, numai în “suflete” (iar nu în lucruri). În interiorul unei perspective mecaniciste asupra lumii (perspectivă ce este, de fapt, logica şi aplicarea acesteia la spaţiu şi timp) acel concept se reduce la o formulă matematică – cu ajutorul căreia, aşa cum trebuie sublimiate permanent, nu este niciodată conceput ceva, ci numai denumit şi fnregistrat.

555. Ficţiunea cea mai mare este aceea a cunoaşterii. Am dori să ştim cum sunt alcătuite lucrurile in sine: dar iată, nu există lucruri în sine ! Însă, chiar presupunând că ar exista un “În sine”, un Necondiţionat, tocmai de aceea el nu ar putea fi cunoscut! Ceva necondiţionat nu poate fi cunoscut: altfel el n u ar mai fi necondiţionat ! Cunoaşterea Înseamnă Însă întotdeauna “a te supune unei condiţii” – – un asemenea cunoscător doreşte ca ceea ce vrea el să cunoască să nu-l angaj eze în nici un fel, şi ca acelaşi lucru să nu angajeze în general pe nimeni: în care caz, apare mai întâi o contradicţie între a vrea să cunoşti şi dorinţa de a nu fi angaj at în nici un fel (atunci la ce bun cunoaşterea?), iar în al doilea rând, pentru că un lucru ce nu angajează pe nimeni nici nu există, deci nici nu poate fi cunoscut. A cunoaşte înseamnă “a te supune unei condiţii” : a te simţi condiţionat de ceva şi a condiţiona la rândul nostru acel ceva – – deci în orice situaţie e vorba despre o cons tatare, o den umire, o conştientizare a condiţiilor (iar n u o sondare a esenţei, a lucrurilor, a “în sine”-lui) .
556. Un lucru “în sine”, tot atât de fals ca şi un “sens în sine”, o “semnificaţie în sine”. Nu există “o stare de fapt în sine”, ci trebuie introdus in totdeauna un sens pen tru ca o stare de fapt să poată exista . Întrebarea “ce este aceasta?” înseamnă instituirea unui sens văzut dintr-o altă perspectivă. “Esenţa”, “natura internă” sunt un rezultat al perspectivei şi presupun deja o multiplicitate. La bază se află întotdeauna întrebarea “ce reprezintă aceasta pentru mine?” (pentru noi, pentru tot ceea ce trăieşte etc.).
Un lucru ar fi caracterizat abia atunci când toate fiinţele se vor fi întrebat în legătură cu el “ce este acesta?” şi vor fi dat un răspuns. Presupunând că o singură fiinţă, împreună cu toate relaţiile şi perspectivele sale asupra tuturor lucrurilor, ar lipsi, lucrul ar rămâne în continuare “nedefmit”.
Pe scurt: esenţa unui lucru este, de asemenea, doar o opinie despre “lucru”. Sau, mai degrabă: “este valabil ” reprezintă veritabilul ” este ” , unicul “aşa este”. Nu putem întreba: ” cine interpretează?”, căci însăşi interpretarea există (dar nu ca o “existenţă”, ci ca un proces, ca o devenire) ca o formă a voinţei de putere, ca un afect.
Apariţia “lucrurilor” este în întregime opera celor care îşi reprezintă, gândesc, vor şi percep. Conceptul de “lucru”, tot atât cât toate proprietăţile. Însuşi “subiectul” este o asemenea plăsmuire, un lucru ca toate celelalte: o simplificare pentru a desemna ca atare forţa ce instituie, inventează, gândeşte, spre deosebire de orice act concret de instituire, de inventare, de gândire. Prin urmare, desemnarea capacităţii, spre deosebire de tot ceea ce este concret: în fond, acţiunea sintetizată în perspectiva oricărei acţiuni ce poate să apară (acţiunea şi probabilitatea unei acţiuni asemănătoare) .
557.Proprietăţile unui lucru sunt efectele sale asupra altor “lucruri”: dacă facem abstracţie de celelalte “lucruri”, un lucru nu are nici o proprietate, rezultă că nu există n ici un lucru fără alte lucruri, rezultă că nu există un “lucru în sine” .
558. “Lucrul în sine”, absurd. Dacă fac abstracţie de toate relaţiile, de toate “proprietăţile” şi de “manifestările” unui lucru, acesta dispare: căci reitatea este in ven tată de noi din nevoi logice, deci în scopul desemnării, al acordului (pentru reunirea acelei multitudini de relaţii, proprietăţi, manifestări).
559. “Lucruri ce au o constituţie în sin e ” – o reprezentare dogmatică de care trebuie să ne rupem complet.
560. Faptul că lucrurile ar avea o constituţie in sine, în mod cu totul independent de interpretări şi subiectivitate, este o ipoteză cu totul in utilă : s-ar presupune astfel că in terpretarea şi ca litatea de a fi subiect n u ar fi esenţiale, că un lucru desprins de toate relaţiile ar continua să mai fie un lucru.
Invers : caracterul aparent obiectiv al lucrurilor: nu ar fi cu putinţă ca el să se reducă la o diferenţă graduală în interiorul subiectivului? – bunăoară, ceea ce se schimbă încet să ni se prezinte drept “obiectiv”, trainic, “în sine”, drept fiinţând, – ca obiectivul să fie doar o specie şi o opoziţie false în in teriorul subiectivului?
561 . Faptul că unitatea este unitate doar ca organizare? Însă “lucrul” în care credem a fost inven tat doar ca bază pentru diferite predicate. Faptul că lucrul “acţionează” înseamnă că noi concepem toate celelalte proprietăţi, prezente în rest la el şi care acum sunt latente, drept cauză a apariţiei în acest moment a unei anumite proprietăţi: respectiv că noi privim suma proprietăţilor sale – X – drept cauză a proprietăţii X: ceea ce este prostesc şi lipsit de sens !
Orice unitate este unitate doar ca organizare şi interacţiune – tot astfel cum o comunitate umană este o unitate – deci opusul anarhiei atomiste, şi astfel o configuraţie de putere ce semnifică o identitate, dar nu este o identitate.
562. “În cursul evoluţiei gândirii trebuia să apară punctul în care s-a înţeles faptul că tot ceea ce noi am desemnat drept proprietăţi ale lucrurilor ar fi senzaţii ale subiectului senzitiv: astfel proprietăţile au încetat să mai aparţină lucrului.” Doar “lucrul în sine” a mai rămas. Distincţia dintre lucru în sine şi lucru pentru noi se bazează pe reprezentarea naivă mai veche ce atribuia energie lucrurilor: însă analiza a demonstrat că şi forţa a fost proiectată în interiorul lucrurilor, iar substanţa de asemenea. “Lucrul afecteză un subiect”? Rădăcina reprezentării de substanţă, în limbă, iar nu în fiinţarea exterioară nouă ! Lucrul în sine nu este deloc o problemă !
Fiinţarea va trebui gândită ca senzaţie căreia nimic lipsit de senzaţie nu-i mai stă la bază.
În mişcare nu este dat nici un nou conţin ut al senzaţiei. Fiinţarea nu poate fi mişcare sub aspectul conţinutului : deci formă a fiinţei.
N.B. Explicaţia unui fapt poate fi încercată pe de o parte prin reprezentarea imaginilor care îl premerg (scopuri); pe de altă parte, prin reprezentarea imaginilor care îi succed (explicaţia matematico-fizicaIă).

Cele două nu trebuie amestecate. Deci: explicaţia fizică, ce este transpunerea în imagini prin senzaţie şi gândire a lumii, nu poate, la rândul ei, să deducă senzaţia şi gândire a şi să producă apariţia lor: mai degrabă fizica trebuie să construiască şi lumea senzitivă în mod consecven t ca fiind lipsită de senzaţie şi scopuri – mergând până la omul suprem. Iar explicaţia teleologică este o istorie a scopurilor şi niciodată una fizicală !
563. “Cunoaşterea” noastră se limitează la constata rea can tităţi/or, însă noi nu putem împi edica prin nimic perceperea acestor diferenţe cantitative drept ca lităţi. Calitatea este un adevăr specific perspectivei noastre; nu un “În sine”.
Simţurile noastre au un anumit cuantum drept medie în cadrul căreia ele funcţionează, cu alte cuvinte noi percepem ceea ce este mic şi mare în raport cu condiţiile existenţei noastre. Dacă am ascuţi sau reduce de zece ori acuitatea simţurilor noastre, am dispărea: – cu alte cuvinte noi percepem chiar raporturile de mărime drept calităţi, în funcţie de condiţiile de posibilitate ale existenţei noastre.
564. Oare n-ar trebui să fie orice form ă de cantitate un indiciu al calităţii ? Puterii sporite îi corespund o altă conştiinţă, un alt mod de a dori, o altă perspectivă a privirii: creşterea însăşi este o dorinţă de a fi mai mult; dintr-un quale creşte dorinţa spre un mai mult al quan tum -ului ; Într-o lume pur cantitativă totul ar fi mort, împietrit, nemişcat. – Reducerea tuturor calităţilor la cantităţi este un nonsens: ceea ce rezultă este faptul coexistenţei lor, o analogie –

565. Calităţile sunt limitele noastre insunnontabile: nu putem împiedica prin nimic să resimţim simple diferenţe can titative drept ceva fundamental diferit de cantitate, adică drept calităţi ce nu pot fi reduse una la cealaltă. Dar tot ceea ce înseamnă “cunoaştere” se raportează la domeniul în care putem număra, cântări, măsura, la cantitate: în timp ce, dimpotrivă, toate percepţiile noastre valorice (adică tocmai percepţiile noastre) sunt detenninate de calităţi, respectiv de “adevărurile” ce depind exclusiv de perspectiva noastră, adevăruri care pur şi simplu nu pot fi “cunoscute”. Este de la sine înţeles că orice fiinţă diferită de noi percepe alte calităţi şi prin unnare trăieşte Într-o altă lume decât aceea în care trăim noi. Calităţile reprezintă veritabila noastră idiosincrasie umană: a pretinde ca aceste interpretări şi valori umane ce ne revin să fie valori universale, şi poate constitutive, aparţine smintelii ereditare a vanităţii umane.
566. “Lumea adevărată”, oricum ar fi fost ea concepută până acum, – a fost mereu lumea aparentă în că o dată.
567. Lumea aparentă, adică o lume privită confonn valorilor; ordonată, selectată confonn valorilor, respectiv, în acest caz, confonn punctului de vedere al utilităţii în perspectiva conservării şi a creşterii puterii unei anumite specii de animal.
Factorul perspectival, prin unnare, detennină caracterul “aparenţei” ! Ca şi când ar mai rămâne o lume dacă am elimina acest factor! Astfel, de fapt s-ar fi eliminat relativitatea !

Fiecare centru de forţă are pentru întregul rest propria perspectivă, adică propria valorizare bine detenninată, propria fonnă de acţiune, propria fonnă de împotrivire. “Lumea aparentă” se reduce, prin unnare, la o fonnă specifică de acţiune asupra lumii ce Îşi are originea Într-un centru. ar, nu există nici o altă fonnă de acţiune : iar “lumea” este doar un cuvânt pentru jocul de ansamblu al acestor acţiuni. Realitatea constă tocmai în această acţiune şi reacţiune particulară a fiecărui element faţă de întreg . . .
Nu mai rămâne nici unnă de legitim itate pentru a vorbi aici de aparenţă . . .
Forma specifică de a reacţiona este unica fonnă de reactie: noi nu ştim câte şi ce fel de fonne există în total . ‘” In să nu există o ” altă ” fiinţă, una “adevărată”, “esenţială” – astfel ar fi exprimată o lume fără acţiune şi reacţiune . . .
Opoziţia dintre lumea aparentă şi lumea adevărată se reduce la opoziţia “lume” şi “nimic” –
568. Critica conceptului ” lume adevărată şi lume aparentă “. Dintre acestea, cea dintâi este o simplă ficţiune alcătuită din lucruri pur născoci te .
“Aparenţa” aparţine însăşi realităţii: ea este o fonnă a fiinţei sale; cu alte cuvinte, Într-o lume în care nu există o fiinţă, prin aparenţă trebuie creată mai întâi o anumită lume calculabilă de cazuri identice; un ritm în care observaţia şi comparaţia să fie posibile etc . . .
: “aparenţa” este o lume adaptată şi simplificată, la care au contribuit instinctele noastre practice; ea este pentru noi cu totul adevărată, adică noi trăim , putem trăi în ea: dovada adevărului ei pentru noi . . .
: lumea, independent de condiţia noastră de a trăi În ea, lumea pe care noi n u am redus-o la existenţa noastră, la logica şi prejudecăţile noastre psihologice, n u există ca lume “în sine”; ea este în mod esenţial o lume a relaţiei; ea are, în funcţie de împrejurări, un ch ip diferit privită din fiecare punct; fiinţa ei este alta, în mod esenţial, în fiecare punct: ea apasă asupra fiecărui punct, fiecare punct i se împotriveşte – iar aceste totalizări sunt, în orice caz, cu totul incongruente.
Măsura puterii determină ce natură are cealaltă măsură a puterii: sub ce formă, cu ce intensitate, datorită cărei constrângeri ea acţionează sau se opune.
Cazul nostru particular este suficient de interesant: noi am construit o concepţie pentru a putea trăi într-o lume, pentru a percepe suficient de clar că noi mai rezistăm încă.
569. Optica Roastră psihologică este determinată prin:
1) faptul că comun icarea este necesară şi că în scopul comunicării Ceva trebuie să fie clar, simplificat, precizabil (mai ales în aşa-numitul caz iden tic). Însă, pentru a putea fi comunicat, el trebuie perceput ca fiind ordonat, ca fiind “recognoscibil”. Materialul simţurilor adaptat de intelect, redus la câteva trăsături principale aproximative, omogenizat, subsumat unor elemente comune. Deci opacitatea şi haosul impresiilor senzoriale sunt într-un fel modela te logic;
2) lumea “fenomenelor” este lumea adaptată pe care noi o percepem ca reală. “Realitatea” constă în revenirea permanentă a lucrurilor identice, cunoscute, înrudite, în caracterul lor modela t logic, în credinţa că noi avem aici posibilitatea de a calcula, de a anticipa;
3) opusul acestei lumi fenomenale nu este “lumea adevărată”, ci lumea informă, neformulabilă a haosului senzaţiilor – deci un alt fel de lume fenomenală, una “incognoscibilă” pentru noi;
4) întrebări de genul cum ar putea fi lucrurile “în sine”, absolut independent de receptivitatea simţurilor noastre şi de activitatea intelectului, trebuie respinse prin întrebarea: de unde am putea şti că există lucruri ? “Reitatea” este creată abia de către noi. Întrebarea este dacă nu ar putea exista încă multe alte forme de a crea o asemenea lume aparentă – şi dacă această creare, modelare logică, adaptare, falsificare nu este însăşi realitatea cea mai bine garantată : pe scurt, dacă nu cumva doar ceea ce “instituie lucruri” este real; şi dacă nu cumva “acţiunea lumii exterioare asupra noastră” este doar consecinţa unor asemenea subiecţi volitivi . . . Celelalte “fiinţe” acţionează asupra noastră; lumea noastră aparentă adaptată este o adaptare şi o învingere a acţiunilor lor: un fel de măsură defensivă. Numai subiectul poate fi dovedit: ipoteză, aceea că doa r subiecţii există – că obiectul este doar o formă a acţiunii subiectului asupra subiectului . . . un modus al subiectului.

 

 

 

image_pdfScaricare PDFimage_printStampare testo
(Visited 123 times, 1 visits today)